Si alti români de seamă

 

 

Nicolae Titulescu –

Figură marcantă a perioadei interbelice

 

 

„" Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă pe care am întâlnit-o în viaţă”, spunea Lucian Blaga despre Nicolae Titulescu, una dintre personalităţile marcante ale diplomaţiei europene în perioada interbelică.

Născut în 1882, Titulescu a urmat cursurile primare şi liceul la Craiova, iar apoi a plecat în Franţa, luându-şi doctoratul la Facultatea de Drept din Paris cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels”.

Având o cultură impresionantă şi un ascuţit spirit analitic, a fost numit profesor de drept civil la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti.

Devine deputat, în 1912, pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu şi, cinci ani mai târziu, Ministru al Finanţelor în guvernul lui Ion C. Brătianu.

Împreună cu Traian Vuia, Take Ionescu, Octavian Goga şi alţi fruntaşi români, înfiinţează la Paris, în 1918, Comitetul Naţional Român, recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române. Rolul membrilor lui era acela de a milita în faţa opiniei publice internaţionale pentru dreptul poporului român la unitate naţională.

Îndeplineşte prima misiune diplomatică în 1920 ca delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, fiind unul dintre mediatorii de pace după Primul Război mondial. Participă la negocierea Tratatului de Pace de la Trianon, după care Transilvania a redevenit parte integranta a României.

Începând din anul 1921 a fost delegatul permanent al României în „Liga Naţiunilor” de la Geneva, fiind ales de două ori Preşedinte, fapt nemaiîntâlnit în istoria organizaţiei. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate şi prevenirea agresiunii. A lansat ideea unei Europe unite introducând sintagma „spiritualizarea frontierelor”.

Între anii 1927 şi 1936, ocupă în mai multe rânduri funcţia de ministru de Externe. A semnat la Londra, în 1933, în numele Guvernului României, Convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea unor pacturi regionale împotriva agresiunii, ca Mica Înţelegere în 1933 şi Înţelegerea Balcanică, un an mai târziu.

În 1936, la presiunea cercurilor politice profasciste din ţară şi din Germania, este îndepărtat din toate funcţiile oficiale, de regele Carol al II-lea, şi obligat să părăsească ţara. Titulescu a plecat în Elveţia, apoi în Franţa, la Cannes, unde a şi murit, după o grea suferinţă, în 1941. Chiar şi în exil a continuat să acţioneze, folosind orice prilej pentru a promova ideea de menţinere a păcii."

Sursa:  http://www.tvr.ro/multi-politicieni-in-top-50--mari-romani_2121.html#view

 

 

 

Corneliu Coposu

 

s-a născut la data de 20 mai 1914 în comuna Bobota, județul Sălaj. Tatăl său, Valentin Coposu, a fost protopop greco-catolic al Șamșondului, doctor în teologie, președintele Ligii Antirevizioniste, prieten și colaborator cu Iuliu Maniu.[1] Valentin Coposu a fost închis pentru înaltă trădare de autorităție austro-ungare la Vaț, Seghedin și Budapesta, de unde a fost eliberat în anul 1919 de către generalul Traian Moșoiu odată cu intrarea trupelor române în Ungaria. La data de 15 septembrie 1919, fiind neastâmpărat,[2] la vârsta de 5 ani, Corneliu Coposu a fost înscris la școala confesională română unită, pe care a terminat-o la 28 martie 1923. A intrat la Colegiul Sf. Vasile din Blaj, doar după ce a urmat clasa a cincea în particular și după ce a obținut o dispensă de vârstă. La numai 16 ani a intrat la Facultatea de Drept și Științe de Stat din Cluj. După absolvire, în 1934, s-a înscris la doctorat, pe care l-a obținut după 3 ani. În această perioadă a devenit campion de haltere în cadrul Clubului Sportiv Universitar. În 1933 înființează filiala Cluj a PNȚ iar în 1935 a fost ales președinte al Uniunii Studenților Democrați din Universitatea Cluj și președinte al Tineretului Național Țărănesc. În 1937, în urma procesului Skoda în care Romulus Boilă a fost acuzat de corupție în cadrul unui contract de armament, Coposu este condamnat la 3 luni și o zi de închisoare, pentru lezmajestate, fiind acuzat pentru posesia unor documente. Pedeapsa a fost ispășită în condiții speciale: așternut personal, își procura alimente de la restaurant, era servit de un chelner iar ușa celulei nu era încuiată.[3] În timpul detenției a cunoscut-o pe Ana Pauker, închisă ca ilegalistă PCR, despre care a rămas cu o impresie bună:

„Păstrez despre ea amintirea unei persoane foarte inteligente, foarte instruite, cu o cultură livrescă impresionantă, care suportă dialogul cu multă ușurință și avea la îndemână argumente pe care știa să le valideze cu multă pricepere.[3]”

 

 

Începutul carierei politice, perioada de detenție

Între 1937 și 1940 a activat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe care l-a însoțit în toate misiunile sale politice. În 1940 a primit funcția de secretar politic al lui Iuliu Maniu. În 1945 a devenit președinte al filialei PNȚ Sălaj.

Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNȚ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ținut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" și pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viață. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.

În aprilie 1964 a fost pus în libertate, după 17 ani de detenție. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcții-Montaj București, atelierul de tâmplarie mecanică.

În ianuarie 1990 reînființează Partidul Național Țărănesc sub titulatura Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, al cărui președinte va fi până la moarte. Este unul din inițiatorii Convenției Democrate Române, alianță de partide creată în 1992, cu scopul de a contracara guvernarea de stânga a lui Ion Iliescu.

În mai 1995 a fost numit Ofițer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză cetățenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Ambasadei Franței la București ceremonia înmânării înaltei distincții.

Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniți din întreaga țară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenției Democrate la alegerile generale din 1996.

Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.

În Piața Revoluției din București a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu, monument așezat față în față cu monumentul lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe.

 

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Coposu

 

Ion I.C. Brătianu

 

s-a născut la 20 august 1864 la moșia Florica, în județul Argeș. A fost cel mai mare fiu al liderului liberal Ion C. Brătianu și fratele mai mare al lui Vintilă și Dinu Brătianu. În 1907 se căsătorește cu Eliza, fosta soție a conservatorului Alexandru Marghiloman.

A avut un copil, Gheorghe I. Brătianu, în afara căsătoriei, cu Maria, văduva lui Alexandru Cuza (fiul domnitorului Cuza Vodă).

Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viață în urma unei laringite infecțioase. În urma unei întrevederi cu diplomatul Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu se îmbolnăvește de gripă. Când boala s-a agravat treptat, medicul i-a recomandat un anume tratament (care s-ar fi dovedit a fi eronat), după care gripa dispare doar pentru o perioadă de timp. Astfel la numai 63 de ani, „mâna de fier” care conducea statul român moare in condiții extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva luni înainte. Astfel, conducătorul oficial și cel din umbră ai statului decedează.

După ce își susține bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din București (1882) efectuează, ca voluntar, un stagiu militar de șase luni, obținând gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. În paralel frecventează cursurile Școlii de Poduri și Șosele. În vara anului 1883 pleacă la Paris pentru completarea studiilor:

• cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe (1883-1884)

• auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886)

• student la Școala de Poduri și Șosele (1886-1889)

Obține, în 1889, diploma de inginer. Încearcă în zadar, de două ori, să obțină licența la Sorbona.

Revenit în țară în 1889, este concentrat la cazarma "Malmaison", unde este înaintat la gradul de locotenent. În octombrie 1889 se angajează ca inginer specialist în construcția de căi ferate la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny.

Pe 7 iunie 1923 este ales membru de onoare al Academiei Române.

 

Cariera

 

Devine membru al Partidului Național Liberal încă din 1895. În același an candidează la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj. Susține acceptarea în partid (februarie 1889) a foștilor lideri ai Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România (C. Stere, V.G. Morțun, dr. I.G. Radovici, I. Nădejde) creat în anul 1893.

La Congresul P.N.L. din ianuarie 1909, I.I.C. (Ionel) Brătianu este ales președinte al partidului, funcție politică pe care o va păstra până la sfârșitul vieții sale.

La 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară (exproprierea parțială a marii proprietăți) și electorală (colegiu electoral unic). Aceste propuneri ale liderului liberal sunt susținute și de o importantă parte a oamenilor de stat ai vremii: Regele Carol I, conservatorii democrați (care susțin însă niște modificări - două colegii electorale și expropiere prin cumpărare) și chiar conservatorii "bătrâni" (expropiere in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente).

A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

"Excela în a câștiga fără să-și facă dușmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calități, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generației sale, mult mai mare decât cei "trei mari": Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la țări mici, oameni mari."

 

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_I.C._Br%C4%83tianu

 

 

 

Nicolae Iorga

 

WIKIPEDIA

"Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”. A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.” Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.

A fost reales în camera inferioară în alegerile din noiembrie 1918, devenind președinte al acesteia, fiind totodată prima persoană care a deținut acest post în cadrul României Mari. În acest an a participat la a 360-a aniversare de la nașterea lui Mihai Viteazul. Pe 1 decembrie, mai târziu sărbătorită ca Ziua Națională a României, Iorga a participat la Unirea cu Transilvania, fiind doar unul din miile de români care s-au adunat în Alba Iulia pentru a cere pe unirea pe baza dreptului de autodeterminare.A fost ignorat de Regele Ferdinand, și s-a bazat doar Brătianu pentru suport. Deși nu a fost invitat la Conferința de Pace de la Paris, a susținut-o pe Regina Maria în rolul ei de negociator informal pentru România, lucru care a dus la o mai strânsă prietenie.

La puțin timp după formarea României Mari, Iorga a expus public colaboratorii inamicilor din război. Subiectul a fost dezbătut într-un discurs din 1919 pe care l-a ținut în fața membrilor Academiei, unde a fost criticat de academicienii germanofili, opunându-se primirii calității de membru a poporanistului Constantin Stere.^[143] Nu a obținut sprijin în demersul de a scăpa de profesori germanofili de la Universitate, demers care a reaprins conflictul dintre el și Alexandru Tzigara-Samurcaș, care a făcut parte din administrația numită de germani după ocuparea Bucureștiului. Cei doi cărturari au continuat disputa la tribunal i până la moartea lui Iorga, a prezentat exclusivități din istoria politică recentă.Deși nu era în cele mai bune relați cu poetul germanofil încarcerat Tudor Arghezi, Iorga a venit în ajutorul său pe lângă Ferdinand.

După alegerile din 1919, Iorga a devenit membru al Senatului, reprezentând democrat-naționaliștii. Deși nu susținea votul univeral și adoptarea simbolurilor electorale care promovau analfabetismul politic, PND-ul a folosit o siglă reprezentând două mâini strânse (înlocuită mai târziu cu un steag negru cu o seceră). Alegerile păreau să nu urmeze tiparul politicii vechi: partidul lui Iorga era al treilea, urmat de două formațiuni noi, PNR și Partidul Țărănesc (PȚ), cu care a format Blocul Parlamentar cu un cabinet de miniștri condus de Alexandru Vaida-Voevod. Această uniune a fostelor rivale arătau suspiciunile tot mai mari pe care le avea Iorga despre Brătianu, care se temea că intenționa să includă PND-ul în PNL, și l-a acuzat de crearea unei mașini politice.El și discipolii si erau cunoscuți ca politicianiști, care-și exprimau dezamăgirea față de noul context politic.

Tot în 1919, Iorga a fost ales președinte al Ligii Culturale, unde a ținut un discurs despre „drepturile românilor asupra teritoriului țării”, a fost numit la conducerea Comisiei Monumentelor Istorice, și s-a întâlnit cu mai mulți academicieni din delegația trimisă de Franța în România (Henri Mathias Berthelot, Charles Diehl, Emmanuel de Martonne și Raymond Poincaré, pe care i-a întâmpinat cu un discurs despre români și oamenii din Europa latină). Împreună cu eroul francez din Primul Război Mondial Septime Gorceix, a întocmit Anthologie de la littérature roumaine („O antologie a literaturii române”).În același an, statul francez i-a acordat lui Iorga cea mai mare distincție a sa, Legiunea de onoare.

Ca președinte fondator al Asociației Bibliotecilor publice din România, Iorga a ținut legăruta cu mai tinerii intelectuali transilvăneni: a luat parte la reorganizarea Universității Franz Joseph, reușind să înlocuiască predarea în limba maghiară cu cea în limba română, unde i-a întâlnit pe cărturarii Vasile Pârvan și Vasile Bogrea (care l-au primit cu apelativul „geniul nostru protector”), și a publicat o laudă la adresa poetului tradiționalist Lucian Blaga.^[154][155] A ținut corespondența cu intelectualii din toate regiunile, și este românul căruia i s-au trimis cele mai multe scrisor în istoria Poștei Române În timpul unei călătorii în jurul României, a mai scris 30 de cărți, printre care Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans („Istoria românilor din Peninsula Balcanică”: aromânii, istroromânii și meglenoromânii), Istoria poporului francez, Pentru sufletele celor ce muncesc și Istoria lui Mihai Viteazul. I-a fost acordat titlul de doctor honoris causa de către Universitatea din Strasbourg, iar scrierile sale despre Albania, strânse de poetul Lasgush Poradeci, au devenit Brève histoire de l'Albanie („Scurta istorie a Albaniei”). În București, Iorga a primit cadou de la admiratori o nouă casă în București pe Bulevardul Bonaparte (Bulevardul Iancu de Hunedoara).

 

Politica anilor '20

 

 

Coaliția s-a destrămat la sfârșitul lunii martie a anului 1920, când Ferdinand a dizolvat Parlamentul. În timpul alegerilor din vara anului 1920, Iorga a fost invitat de jurnalistul Sever Dan să candideze pentru un loc de deputat în Transilvania, dar a participat și câștigat locul în colegiul din Județul Covurlui. Iorga critica PNR-ul pentru guvernul regional din Transilvania,^] și PȚ-ul pentru dorința de a reprezenta toți țăranii români. În martie 1921, Iorga a avut un nou conflict cu Stere. Ultimul a fost iertat pentru poziția avută în război, fiind decorat pentru negocierea Unirii Basarabiei cu România, și ales pe listele PȚ din Județul Soroca. Discursul lui Iorga, „Trădarea lui Stere”, a reatras atenția spre germanofilia lui Stere (cu citate scoase din context) și a cerut invalidarea sa; dezbaterea care a urmat a fost tensionantă și emoționantă, dar un nou vot în Cameră l-a confirmat pe Stere ca deputat din partea Județului Soroca.

Cele mai multe voturi le-a adunat Partidul Poporului, un partid radical, eclectic și anti-PNR, condus de generalul și eroul de război Alexandru Averescu. Iorga, al cărui PND a format alături de PȚ și alte partide mai mici Federația Națională pentru democratie, a fost lăsat perplex de sui-generis-ul lui Averescu și de cultul personalității, scriind: "Totul [în acel partid] era despre Averescu.” Partenerul său A. C. Cuza și o parte a PND-ului susțineau PP-ul, astfel amenințând stabilitatea partidului. Iorga devine progresiv mai puțin antisemit, proces la sfârșitul căruia Cuza a părăsit democrat-naționaliștii pentru a stabili Liga Apărării Național-Creștine (1923).Sugestiile lui Iorga privind venirile din Transilvania și Basarabia au devenit un clișeu și au dus la dispute cu fostul prieten Octavian Goga, care s-a alăturat partidului lui Averescu. (...)"

 

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Iorga